Societatea ne invata ca barbatul este salvatorul femeii. El este cel care vaneaza, cel care are forta fizica necesara sa protejeze o fiinta mai slaba, cum e femeia, el este cel care are un job mai bine platit si tot el are cele mai periculoase joburi.
Pe de alta parte, un prieten mi-a spus odata, mai in gluma, mai in serios, ca este datoria sfanta a unei femei sa isi salveze barbatul. Se referea la a-l salva prin schimbare, la a-i arata ce greseli face in relatie cu ea si cu ceilalti si la a-l ajuta sa repare greselile. Vorbim de o salvare emotionala, mai mult decat orice altceva.
Cu alte cuvinte, sarcinile sunt impartite. Barbatul ma ajuta pe mine sa supravietuiesc, eu il ajut pe barbat sa devina o fiinta cu suflet mai frumos.
Adevarul este ca eu mi-am asumat acest rol de salvator pentru oamenii din jurul meu. Chiar si atunci cand nu aveam de la ce sa-i salvez. Le gaseam eu probleme si ii ajutam sa le rezolve. Imi sta in fire sa inteleg defectele oamenilor si sa vreau sa ii ajut sa si le repare. Chiar daca, uneori, acei oameni nu considera ca acele caracteristici sunt defecte.
In fine, acum mi-e clar ca nu orice e diferit de ideea mea de perfectiune inseamna ca e gresit. Uneori, lucrurile sunt doar altfel, fara grad de comparatie. Si acum nu mai vreau sa fiu salvatorul nimanui. Nu mai vreau sa educ. Nu mai vreau sa bandajez, sa motivez, sa alin. Nu mai pot sa repar oameni defecti. Pe mine cine ma repara?
3 comments:
Moartea ne repara pe toti.
well, that's optimistic :))
te repar eu
0766342771
Post a Comment